duminică, 8 ianuarie 2012

Lapidarea-pedeapsa femeilor arabe

Lapidarea (Linșajul / omorârea cu pietre) (în latina lapidatio) este o execuție la moarte dintre cele mai crude, osânditul este ucis prin aruncare de pietre. Această metodă barbară din vechime, în ciuda protestelor organizațiilor pentru drepturile omului, este și azi aplicată în unele țări islamice din Africa ca și unele țări din Asia, ca Afghanistan si Iran. Sentința este dată în general de un monarh sau de justiție, osânditul este îngropat până la bazin sau piept, restul corpului fiind expus pietrelor aruncate de mulțime. Acest mod de execuție se aplică într-un procent mai mare la femei ca la bărbați. Motivul osândirii pot fi relații
extraconjugale, vrăjitorie sau hoție.
Un cunoscut caz biblic de lapidare este acela al Sf.Ștefan în Ierusalim. Din cauza predicilor sale incitante, în public și în sinagogi, diaconul Ștefan a atras mânia credincioșilor evrei, fiind interogat de Sinedriu (organul clerical suprem evreiesc) și condamnat la moarte prin lapidare în jurul anilor 32-36 d.C. (probabil în anul 34 d.C.). Locul execuției se crede că a fost în afara zidurilor cetății Ierusalim, nu departe de actuala "Poarta Leilor" (numită și "Poarta Ștefan"). Poarta se găsește în direcția Grădinii Ghetsimani, pe latura de nord a cetății. La execuție a luat activ parte Saulus (ulterior convertit la creștinism și devenit apostolul Paulus / Pavel).


Infidelitatea este ilegală în Iran. Pedeapsa la moarte prin aruncarea cu pietre asupra condamnatului este prevăzută şi descrisă în Codul Penal iranian din 1991, în secţiunea "Hodoud" (pedeapsa de sorginte divină). În articolul 83 din Codul Penal iranian se precizează că "pietrele nu strebuie să fie atât de mari încât persoana să fie omorâtă din una-două lovituri; dar să nu fie nici atât de mici încât să nu poată fi numite pietre".
Omorârea cu pietre are loc de obicei în public. Femeia este îngropată în pâmânt de la bust în jos. Prima piatră este aruncată de judecătorul care a emis decizia, după care mulţimea strânsă pentru execuţie începe să arunce cu pietre. Familia victimei este obligată să privească.
   • 55 de femei au fost omorâte în Iran prin aruncarea cu pietre, între 1986 şi 1997, potrivit Comitetului Internaţional împotriva Pedepsei la moarte prin omorârea cu pietre. Trei iranieni au fost omorâţi cu pietre în 2009 şi alţi trei în 2008, potrivit aceleiaşi surse.
   • Afganistan, Nigeria, Arabia Saudită, Sudan şi Emiratele Arabe Unite practică şi ele pedeapsa prin aruncarea cu pietre.
Lumea arabă încă ne mai uimeşte şi azi prin violenţa şi sălbăticia de care dă dovadă în ultimul secol. Violenţă manifestată atât prin atacuri teroriste, prin războaie civile cât şi prin legea lor islamică denumită sharia, lege la care se ţine foarte mult, dar care nici ea măcar nu e respectată. De la revoluţia din 1979, unele din ţările arabe printre care şi Iranul au adoptat fundamentalismul Islamic, legea islamică. Odată cu instaurarea noului regim, Iranul a devenit aproape o ruină, atât din punct de vedere material cât şi din punct de vedere moral.
Reprezentarea femeilor musulmane în cinema este una destul de recentă, controversată chiar. Femeia musulmană este reprezentată şi ca prostituată sau soţie temporară (Prostitution Behind the Veil) şi rebelă (Persepolis), dar cel mai des este reprezentată ca femeia mereu supusă bărbatului, victimă a societăţii arabe.
Supremaţia bărbatului este vizibilă şi devine lege pentru femeile de acolo. Viaţa unei femei este în mâinile bărbatului de când se naşte până moare. În copilărie, tatăl are dreptul asupra vieţii ei, iar după ce se căsătoreşte viaţa ei este în mâinile soţului ei. Acest lucru ne este demonstrat de numeroasele cazuri de lapidare, biciuire, detenţie şi spânzurare a celor care încalcă legea islamică. Majoritatea victimelor, însă, sunt femei.
Un astfel de exemplu este conturat în controversatul film “The Stoning Of Soraya M”, film care a înfuriat Iranul, autorităţile nefiind de acord cu afişarea acestor execuţii, considerând că aceste lucruri trebuie să rămână în interiorul ţării lor, neacceptând intervenţia occidentului.
Filmul prezintă o poveste reală, şi este bazat pe bestseller-ul cu acelaşi nume al jurnalistului franco-iranian Freidoune Sahebjam, care a publicat cartea în 1994.
Drama are loc în anul 1986, în Iran. Povestea începe când jurnalistului franco–iranian Freidoune Sahebjam i se strică maşina şi merge în cel mai apropiat sat ca să o repare. Atunci, intră în discuţie cu o femeie, Zahra, care insistă să vină la ea până ce îi va fi gata maşina ca sa îi spună povestea nepoatei ei, Soraya. Aceasta îi povesteşte amănunt cu amănunt ceea ce se întâmplase doar cu o zi în urmă. Soraya Manutchehri era soţia lui Ali şi mama a patru copii, doi băieţi şi două fete. Acţiunea începe când soţul Sorayei, Ali, vrea să se căsătorească cu Mehri, în vârstă de 14 ani, fata unui deţinut de la închisoarea unde era el gardian. Ali nu îşi permitea să întreţină două soţii, aşa că de Soraya vroia să divorţeze. În schimbul divorţului, Ali îi lăsa casa, grădina stâncoasă şi cele două fete. Soraya nu vroia să accepte doar atât ci vroia ca Ali să îi plătească şi o sumă lunară pentru fete. Pentru refuzul ei, Soraya primea bătăi şi umiliri zilnice, chiar şi băieţii ei o umileau încurajaţi de tatăl lor care le spunea mereu că această lume este una a bărbaţilor.
Chinul Sorayei părea să ia sfârşit odată cu primirea unei slujbe oferită chiar de mullahul (preotul) şi primarul satului, aprobată şi de soţul ei Ali. Slujba consta în menaj zilnic la casa lui Hashem, a cărui soţie murise şi care avea un băiat retard. Încet, Soraya îşi aduna bănuţii şi, în timp, urma să îi dea divorţul lui Ali. Însă, Ali nu mai avea răbdare. Acesta a trecut la acţiuni drastice şi îşi acuză soţia de adulter. Şantajându-l cu trecutul pe mullah, care a fost un deţinut la închisoarea unde lucra Ali ca şi gardian, a fost uşor să obţină un „martor vrednic”.
Acum având un aliat, Ali şi mullahul satului au mers împreună la „concubinul” Sorayei, Hashem, acesta fiind un om simplu, fără educaţie, pe care l-au forţat să spună „adevărul” despre ceea ce face Soraya mai exact în casa lui. Ameninţat chiar cu moartea de către cei doi, Hashem acceptă să spună ce vor să audă. După ce şi-a adunat martorii, Ali începe să îşi bată soţia în public, alimentându-le astfel furia consătenilor pentru crima soţiei lui. Soraya nu avea idee ce se întâmplă. Primarul (care era cea mai mare autoritate în sat) a fost chemat la faţa locului. Acesta îi cere Sorayei să îşi dovedească nevinovăţia.
Încă o dată, vedem supremaţia bărbatului. Când o femeie îşi acuză soţul de o crimă ea trebuie să îi dovedească vinovăţia iar cand un bărbat îşi acuză soţia, tot ea trebuie să îşi dovedească nevinovăţia. Acuzaţiile curg lanţ, iar Soraya nu mai are nici o şansă în faţa acestor bărbaţi, argumentele ei nefiind luate în seamă.
Primarul împreună cu mullahul, tatăl Sorayei, soţul ei, Ali se întrunesc pentru a decide soarta Sorayei. Sentinţa este moartea prin lapidare. Aceştia trimit o înştiinţare la casa Zahrei, unde era adăpostită Soraya, cum că într-o ora va avea loc execuţia ei prin lapidare.
Lapidarea este pedeapsa maximă pentru adulter. În cadrul acestei execuţii acuzatul este legat de mâini şi pus într-o groapă în genunchi, pe urmă este îngropat până la brâu, apoi bătut cu pietre până la moarte. Pietrele nu trebuie să fie nici prea mari, ca victima să moară repede, dar nici prea mici ca să nu îi provoace durere. Pietrele trebuie să fie potrivite ca execuţia să fie una lentă şi dureroasă.
Soraya este bătută cu pietre până la moarte, chiar şi băieţii ei dau cu pietre în ea. Scena este una foarte bine realizată, foarte reală, foarte şocantă şi surprinde foarte bine acest fel de execuţie barbară. Mătuşii ei, Zahra nu îi este îngăduit nici măcar să o îngroape, ea ducând trupul neînsufleţit al nepoatei ei pe malul râului. În dimineaţa următoare a cules de pe malul râului ceea ce câinii au lăsat din ea şi a îngropat ultimele rămăşiţe din ceea ce a fost ieri Soraya.
Jurnalistul a fost foarte mişcat de această poveste, a avut şi dificultăţi la părăsirea satului, mullahul şi primarul încercând să îl oprească când au aflat ce ştie jurnalistul.
Astfel de comploturi şi execuţii mai au loc şi azi, chiar dacă suntem în secolul XXI. În lumea arabă, în „lumea bărbaţilor”, cuvântul femeie înseamnă un obiect, nu o fiinţă.
Viaţa acestora înseamnă prea puţin pentru comunitatea în care trăiesc ca să aibă parte de drepturi sau respect.
Din păcate se aud doar ecourile acestor femei, dar răspunsurile nu se întorc.




Un comentariu: